Nu mai există minuni!

Am meditat îndelung la Evanghelia ce ne prezintă detaliat vindecarea unui orb din naştere de către Mântuitorul Iisus Hristos (Ioan 9, 1- 41) şi la experienţele avute în ultimii 7 ani în societatea românească, ortodoxă.

Desigur că pentru “unii” pe care cu toții îi întâlnim, relatarea Sf. Evanghelist şi Apostol Ioan este o poveste mincinoasă, în cel mai bun caz un Science-Fiction credibil doar pentru oamenii slăbuţi la minte. Putem spune că această concluzie este corectă raportându-ne la sistemul de convingeri şi cunoştinţe al unei astfel de persoane.

Ce ne facem însă cu cei care se consideră credincioşi, ortodocşi, dar nu mai cred în minuni? Ei căror convingeri şi credinţe sunt loiali?

Deşi piaţa de carte religioasă abundă de mărturii a mii şi mii de ortodocşi din întreaga lume, despre minunile de care Dumnezeu le-a îngăduit să aibă parte, foarte mulţi practicanţi ortodocşi nu cred, întru adevăr, în minuni. Între ei se află atât mireni, cât şi preoţi.

Poate că mai sunt acceptate, la un oarecare nivel mintal superficial, mărturiile minunilor săvârşite de Dumnezeu printr-un sfânt sau prin Maica Domnului. Deşi suntem conştienţi că sună cumplit, putem spune că sunt la modă sfinţi precum Sfântul Nectarie şi Părintele Arsenie Boca, deşi mulţi cei care le cer ajutorul în rugăciune nu le cunosc nici viaţa, nici scrierile şi cu atât mai puţin sunt dornici să schimbe ceva la ei pentru a renunţa la păcatul sau patima care, posibil, le-a cauzat necazul.

Dar, şi în cazul minunilor făcute de sfinţii „consacraţi”, povestirile par unora ca întâmplări îndepărtate şi ascund în profunzime o necredinţă totală.

Mai complicate devin lucrurile atunci când un preot al zilelor noastre îndrăzneşte să relateze, chiar şi în cadru restrâns, colegilor sau credincioşilor din biserică, nu cu mândrie, ci cu bucurie („căci nu a făcut omu’, ci s-a milostivit Domnu’”) că i-a fost ascultată rugăciunea şi un copil s-a vindecat de cancer sau că un bărbat a fost găsit nevinovat la un proces şi a scăpat de puşcărie, că o femeie a rămas însărcinată sfidând toate diagnosticele medicale, că o alta a renunţat la prostituţie şi a luat calea bisericii etc.

Am ajuns, dragii noştri, asemenea fariseilor: L-am confiscat pe Dumnezeu fără să ne dăm seama şi Îl condiţionăm să facă minuni numai unde vrem noi. Eventual numai nouă. Sau „mai bine” să nu mai facă nicio minune, ce-i de capul Lui?!

Am uitat noi oare Cine este Dumnezeu? Că este un Stăpân Absolutasupra întregii creaţii la care a trudit dinainte de timp? Că El se poate revela oricui doreşte, inclusiv celui mai mare păcătos, omului fără şcoli înalte, unui vagabond sau unui preot de la ţară?

Cu tot respectul şi admiraţia pentru Sfânta Scriptură şi pentru scrierile Sfinţilor Părinţi, revelaţia divină nu s-a încheiat o dată cu ei.

Dumnezeu vorbeşte cui vrea El. Punct. Că noi putem să acceptăm sau nu acest adevăr ţine de cât de mândri şi orgolioşi suntem…

Acum peste 2000 de ani, un Învăţător de lege, aparent ca mulţi alţii, aşa cum era Mântuitorul Iisus Hristos pentru evreii de atunci, face o minune şi vindecă un orb din naştere, ceea ce medicina actuală nu ştie încă să facă…

De demult şi până astăzi, preoţi neştiuţi şi ne la modă s-au rugat cu dragoste şi jertfă la Dumnezeu, iar Dumnezeu le-a împlinit rugăciunea spre bucuria tuturor creştinilor care au trăit minuni minunate.

Este timpul să le mărturisim chiar dacă vom fi consideraţi nebuni, mândri, smintiţi sau cum ne-or mai numi fariseii moderni.

Să ne întărească replica extraordinară a orbului atunci când este chestionat insistent de către fariseii şi cărturarii vremurilor lui pentru a nega cu orice preţ capacitatea lui Iisus Hristos de a face minuni şi autenticitatea minunii de care orbul se bucura: faptul că putea vedea lua după o viaţă întreagă petrecută în beznă. Doar să ne închipuim cum este să trăieşti astfel şi ne trec fiorii!

Fariseii îl acuză pe Hristos că nu este de la Dumnezeu, că este un om păcătos care nu respectă legea (făcuse o minune în sfânta lor zi de sâmbătă). Prin urmare, ei consideră că nu putea face nicio minune.

Sperăm ca răspunsul orbului să ne rămână în minte şi în suflet toată viaţa: „A răspuns omul (orbul, n.n.) şi le-a zis: Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu ştiţi de unde este, şi El mi-a deschis ochii. Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă.Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere. De n-ar fi Acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic.” (Ioan 9, 30- 33)

A nu mai recunoaşte minunileînseamnă a renunţa la unul din elementele principale ce definesc Ortodoxia, alături de credinţăşi jertfă– caracteristicile primelor comunităţi de creştini.

A nu mai vedea că încă mai există preoţi vrednici cărora Dumnezeu le ascultă rugăciunile, înseamnă a recunoaşte implicit „putreziciunea” păcatului care cuprinde treptat biserica şi sufletele noastre.

A nu mai recunoaşte că există minuni, înseamnă că ne-am lepădat demult şi fără să ne fi dat seama de credinţa ortodoxă transformând-o în simplă…filosofie.

Doamne, luminează-ne mintea şi vindecă-ne de mândria care ne ţine ochii închişi de a Te vedea!

Amin.

ignorance_____by_conin.jpg

 

Advertisements

Workshop-uri V.I.S

Intr-o lume din ce în ce mai lipsită de substanță, de sens, de dorința de mâine, de dorința autentică de cunoaștere, iubire și armonie familială, în care globalizarea confiscă tot ceea ce este uman si valoare morală, V.I.S se ridică pentru a da o șansă omului în recâstigarea umanității pierdute.

Vă invităm la o serie de workshop-uri în care ne propunem să descoperim esența lucrurilor cu adevărat importante.

Workshop-uri* în care vom aborda diferite subiecte atât din punct de vedere psihologic, cât și creștin.
Familia creștină – despre bărbatul creștin și femeia creștină în zilele noastre.

Alte subiecte ce vor fi abordate:
Tradiția – între adevăr și superstiții;
Creștinismul- între metaforă și energetic;
Farmece, blesteme și descântece- legături energetice;
Viața – șansa sau condamnare ?
Sesiune de întrebări din partea participanților.

Workshop-urile vor avea ca invitați speciali: preoti, psihoterapeuti, conferențiari, lectori și profesori doctori în psihologie, teologie și dezvoltare personală.

Vă așteptam cu drag!

*Pentru cei interesați, detaliile despre locație, data și ora vor fi comunicate in privat.

 

 

Cred, Doamne, dar…

Evanghelia citită în biserică ieri, ridică o serie de teme ce ar putea fi dezbătute. Dintre toate, însă, vă invităm să ne oprim atenţia asupra a două: credinţa şi postul.

Sfântul Evanghelist Marcu (9, 17-32) relatează o întâmplare ce îi are în centru pe Mântuitorul Iisus Hristos, ucenicii Săi, un copil bolnav şi pe tatăl lui.

Mântuitorul începe dialogul cu tatăl disperat într-un context de mare agitaţie deoarece cărturarii se certau cu ucenicii Lui care, aşa cum aflăm într-unul din versetele ulterioare, au încercat să vindece băiatul. După simptomele descrise de tatăl său, am putea spune că boala sa seamănă foarte bine cu ceea ce numim astăzi ştiinţific „epilepsie”.

Este interesant să observăm, că în întreg Noul Testament, nu se vorbeşte despre boli, ci despre duhuri (un echivalent terminologic biblic, arhaic). Această observaţie, ar putea schimba radical viziunea noastră asupra ambelor concepte: al celui de „duh” (care nu are coarne şi furcă) şi al celui de „boală”. Realizăm că fără Hristos nu putem vorbi despre o vindecare autentică a vreunei boli.

Boala pe care o are copilul prezintă simptome îngrijorătoare deoarece îi pun în real pericol viaţa. Ce dramă trebuie să fi trăit părinţii lui! Erau constrânşi să îl ţină izolat de ceilalţi copii şi sub o permanentă supraveghere.

Ca şi cum n-ar fi ştiut, Hristos pune o întrebare foarte importantă tatălui care a strigat din mulţime pentru a primi ajutor de la El: „Câtă vreme este de când i-a venit aceasta?” (Mc 9, 21). Tatăl răspundă că din pruncie copilul se chinuia cu asemenea boală.

Ce ne spune acest răspuns, citind printre rânduri? Că păcatele părinţilor cad asupra copiilor. Iar acest lucru este cunoscut înţelepciunii populare româneşti din moşi strămoşi. Din păcate astăzi, nici medicina ştiinţifică, nici psihologia şi nici unii care se consideră creştini nu iau în considerare ca fiind reală această informaţie.

Ce păcate ar fi putut avea un prunc ca să se chinuiască atât de cumplit? Nici unul. Dar părinţii lui sigur aveau. Probabil şi bunicii lui. Căci Dumnezeu îngăduie boala copilului pentru întoarcerea părinţilor la credinţă. Ceea ce şi face acest tată într-un chip memorabil.

El invocă mila lui Hristos şi îşi arată recunoştinţa pentru un ajutor cât de mic. Câţi dintre părinţii ai căror copii bolesc cumplit îi urmează astăzi exemplul acestui tată?

Cheia vindecării este oferită părintelui de Însuşi Hristos: credinţa. „De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede.” (Mc 9, 23) Când cerem la Dumnezeu, să nu o facem cu dubii, ci ca şi cum ne-ar fi dat deja (Mc 11, 24).

La replica lui Hristos, răspunsul tatălui a străbătut mintea şi inima atâtor generaţii de credincioşi: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!” (Mc 9, 24)

Acesta este şi răspunsul nostru astăzi, căci a ne considera pe noi înşine credincioşi este o mare capcană întinsă de potrivnicul. Să-L lăsăm pe Dumnezeu să cântărească credinţa noastră, iar noi să ne străduim să o facem să înflorească în afara sufletului nostru, prin faptele bune (Iacov 2, 14). Să fim conştienţi că un grăunte de necredinţă poate dărâma un munte de credinţă. Chiar şi pentru înlăturarea celei mai mici urme de necredinţă trebuie să ne rugăm cu lacrimi şi să strigăm la Dumnezeu asemenea tatălui din Evanghelie.

Cheia vindecării pentru ucenicii Mântuitorului Iisus Hristos: postul şi rugăciunea. Astăzi, mulţi se consideră terapeuţi, dar prea puţini sunt cei care sunt gata să jertfească din confortul lor pentru bolnavii pe care îi tratează.

Iată puterea postului, dragii noştri, confirmată de Însuşi Hristos! Ceea ce infirmă comentariile atâtor necredincioşi sau aşa-zişi credincioşi care „au şi ei dumnezeul lor” cum că postul este inutil.

Dar să nu uităm: postul nu este regim alimentar. Postul nu înseamnă doar abţinerea de la anumite mâncăruri, ci, mai ales abţinerea de la gândurile, vorbele şi faptele neplăcute în faţa lui Dumnezeu. Acesta este postul sufletului. Iar dacă din diverse considerente, un duhovnic poate dezlega pe cineva de postul de mâncare, nu îl va dezlega nicicând de postul sufletului.

Să ne ferim, dragii noştri, de a ne construi un dumnezeu imaginar, plăsmuit după dorinţele noastre şi care ne îngăduie, practic, orice. Un astfel de dumnezeu este cu totul altceva decât Iisus Hristos care înseamnă Iubire, Jertfă, Ascultare, Învăţătură şi Spiritul lui Dumnezeu (duhul lui Dumnezeu).

Doamne ajută şi post binecuvântat în continuare!

 

 

 

 

Despre Zaheu şi educaţia copiilor

Care poate fi legătura dintre un vameş numit Zaheu care a trăit acum peste două mii de ani şi copiii noştri? Răspunsul îl putem găsi în Evanghelia duminicii care tocmai a trecut. Aici se vorbeşte despre o minune, poate mai puţin spectaculoasă decât altele, făcută unui vameş pe nume Zaheu de către Mântuitorul Iisus Hristos.

Cine a fost Zaheu? Pe timpul lui Hristos, Zaheu era un şef al vameşilor. Aceştia reprezentau o categorie socială care îi abuza pe oamenii de rând datorită taxelor excesive impuse şi, ca o consecinţă, erau urâţi de oameni.

Desigur, ar fi multe de povestit despre vameşii din timpul Mântuitorului şi despre deloc întâmplătoarea întâlnire dintre Acesta si Zaheu: în realitate, nu vameşul îl căutase pe Hristos, ci Hristos făcuse un drum de ani lumină pentru a-l salva pe acesta…

Credincioşii cunosc faptul că în Evanghelii, Dumnezeu a îngăduit fiecare cuvânt cu semnificaţia şi importanţa lui. În acest sens, aflăm că acest bărbat era mic de statură, fapt care îl determină să se caţere într-un sicomor pentru a-L putea vedea pe Hristos atunci când trecea prin mulţimea de oameni.

Deloc întâmplătoare această menţine a evanghelistului Luca (Lc. 19, 3). Este ştiut faptul că bărbaţii mici de statură se simt complexaţi, inferiori celor înalţi şi, din această cauză poartă cu ei o suferinţă de o viaţă. Gândiţi-vă de câte ori o fi fost ridiculizat Zaheu! Pe câţi i-a auzit spunându-i „piticule” sau cine ştie ce alte apelative ironice şi răutăcioase. Prin urmare, de foarte multe ori, aceşti bărbaţi încearcă să compenseze statura minionă cu un status social înalt. Încep de timpuriu să îşi construiască planul de a răzbate în viaţă: Zaheu cel mic de statură ajunge mai marele vameşilor. Este temut de oamenii de rând, dar şi de subordonaţii lui. Are bani mulţi, cel mai probabil patru neveste, după obiceiul locului şi al timpului, trăieşte în lux şi este influent în cercurile politice şi economice ale societăţii în care trăieşte. În casa lui se întâlnesc adesea oameni puternici ai timpului la petreceri orgiastice, pentru a se distra, dar şi pentru a discuta lucruri importante privitoare la viaţa socială. De fapt, tot ceea ce îl interesează pe Zaheu este să fie văzut de către ceilalţi. Iar dacă nu este respectat, măcar să fie temut. Tot ceea ce caută în viaţa sa este obţinerea şi păstrarea puterii- a celei financiare şi cea asupra oamenilor.

Nu cumva acest scenariu începe să ne sune cunoscut şi nouă celor de astăzi? Nu cumva prinşi şi rostogoliţi de valul creat de lume, de societatea actuală desacralizată, chiar şi cei care mergem la biserică şi ne considerăm credincioşi, ne educăm copiii în această direcţie? „Să ajungă şi copilul meu cineva! Să reuşească ceea ce eu nu am reuşit! Să aibă ceea ce au nu am avut!”, ne spunem. Şi de aici pornim într-o cursă frenetică de eforturi şi sacrificii: îi ducem la cele mai renumite instituţii de învăţământ (inclusiv în străinătate), la nenumărate cursuri extra-curriculare (dans, vioară, limbi străine, sport, canto etc.), mai târziu îi ajutăm să găsească un serviciu bine plătit şi să aibă şansa de a-şi construi o carieră profesională de top. Iar în paralel îi „ajutăm” sistematic să-şi construiască un cult al personalităţii, să aibă „o stimă de sine ridicată” şi încredere (numai) în sine, iar mai nou, conform găselniţelor unora dintre psihologii „specializaţi” în aşa numitul „parenting” să nu respecte nicio regulă şi să nu asculte de nicio autoritate: „Să fie liberi. Să facă doar ceea ce vor.” Dar nu cumva îi „ajutăm” pe copiii noştri să devină nişte viitori adulţi bolnavi de narcisism, egoism şi personalităţi antisociale?

Nu spunem că este greşit să fim preocupaţi de educaţia şi viitorul copiilor noştri, ci doar să nu construim zahei, adică oameni obsedaţi de a face bani şi de a obţine funcţii înalte, persoane fără nicio credinţă în Dumnezeu.

Daţi-le copiilor pe Dumnezeu mai întâi şi vor avea tot ceea ce le va fi de folos pentru viaţa aceasta şi pentru cea viitoare: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea (bunurile materiale, n.n.) se vor adăuga vouă.” (Matei 6, 33)

Doar că Zaheu avea frământările lui existenţiale, aşa cum se întâmplă dintotdeauna cu unii oameni care sunt împliniţi din punct de vedere material. Ei simt că ceva le lipseşte…

Dumnezeu îl căuta pe Zaheu, dar şi el a venit cu propriile lui dileme către Dumnezeu.

Ce aflăm mai departe? Un lucru sublim: fiind în dialog cu Dumnezeu omul se schimbă. În contact cu Dumnezeu sufletul omului se vindecă.

Ascultându-l în casa sa pe Hristos, Zaheu îşi conştientizează păcatele şi alege să se comporte just. Să înţelegem că el nu renunţă numai la bogăţie, ci şi la statutul social pentru care se luptase atât de mult. Alegând să procedeze cu onestitate, să plătească celor cărora le greşise, Zaheu acceptă implicit umilinţa şi sărăcia. Astfel, dacă la începutul Evangheliei se vorbeşte despre „Zaheu vameşul”, la finalul ei acesta apare numit doar ca Zaheu, adică omul transformat. Iar pentru această transformare profundă, Dumnezeu îi mântuieşte lui Zaheu întregul neam!

Să ne preocupăm de educaţia lumească a copiilor noştri, dar mai ales să ne preocupăm constant în a-i învăţa să Îl iubească pe Dumnezeu şi să îşi cultive virtuţile creştine.

Să le dăm copiilor noştri un bilet către veşnicie.

Doamne ajută!

Oamenii care sunt goi pe dinauntru

Nişte tipi de clasa a XII-a au scăpat o cutie goală de Coca-Cola sub bănci. Evident că nimeni nu s-a aplecat s-o ridice. M-am aplecat, ei au zâmbit, şi înainte de-a o arunca la coş i-am provocat la un studiu biblic. Pe pielea lor.

“Avem două cuti de Coca-Cola. Una e plină şi alta e goală. Dacă bat cu degetul în ele care sună mai tare?”. „Cea goală”, au răspuns corect elevii după ce au auzit zgomotul ciudat al acesteia. „Dacă le dau câte un bobârnac uşor, dacă suflu cât pot înspre ele, care cutie pică?”. „Tot cea goală”, spun ei în timp ce văd experimentul. Apoi am luat cutia goală în mână şi am strâns-o. „Care se turteşte?”. „Cutia goală”, au răspuns la unison.

Le-am spus de ce majoritatea tinerilor României sunt gălăgioşi. De ce ţipă în tramvaie, în autobuze, în parcuri şi pe holurile şcolii. De ce ţipă la profesorii, la părinţi sau pe… Facebook. Le-am spus şi de ce unii adulţi urlă la neveste deşi sunt la un pas de ele, se răţoiesc la bătrâna ce intră-n faţă la rând la pâine, ameninţă şoferiţa ce-a intrat aiurea-n intersecţie, blestemă copiii… Pentru că sunt goi!

Butoaiele goale fac mare gălăgie. Zornăie. Hodorogesc. Imediat cum le atingi se duc de colo-colo. Pierd echilibrul. Se clatină ca Hopa-Mitică. Şi când cad, se fac zob. Cele pline nu se clintesc din loc. Şi rămân mute, chiar dacă le loveşti.

În viaţa de „butoi gol” orice vântuleţ ne dărâmă. Cum vine puţin încercarea ajungem jos. Tăvăliţi. Stresaţi. Bulversaţi. Făcuţi grămadă. Iar dacă cumva ne strânge menghina vieţii ne mototolim. Ne turtim. Dacă suntem plini însă, rămânem în picioare.

O zi binecuvântată și liniștită cu multă sănătate și multe bucurii sufletești!

 

Mai teribilă decât orbirea trupească este cea sufletească

Despre această orbire a vrut să ne atragă atenţia Dumnezeu, prin evanghelia zilei de astazi, (Ioan 9, 1-38): un orb din naştere, ce nu văzuse NICIODATĂ lumina zilei, a putut vedea cu ochii sufletului că Iisus Hristos, Cel ce îl vindecase, este Dumnezeu adevărat, în timp ce fariseii şi cărturarii nu au vrut să vadă.
Deşi ar fi multe de spus despre acest text scripturistic, extragem câteva idei la care ne-ar fi de folos să medităm săptămâna aceasta:
–    Există două tipuri de orbiri, una trupească şi una sufletească; pe ambele le poate vindeca Dumnezeu, doar omul să vrea să se vindece;
–    Orbirea din naştere precum şi alte boli trupeşti şi sufleteşti se pot datora atat păcatelor personale, cat şi păcatelor strămoşilor, ce cad asupra noastră (Ieşirea 20, 5-6; Deuteronomul 5, 9-10; Ioan 9, 2; „Cărarea Împărăţiei” a Părintelui Arsenie Boca; cărţile lui K.V.Zorin etc.)
    Cunoscând acest fenomen de transmitere transgeneraţională, bine ar fi ca aceia ce sunt părinţi să fie mai mult preocupaţi pentru a deveni drepţi în faţa lui Dumnezeu; astfel, ei vor lăsa copiilor nu atât case, maşini şi alte bunuri materiale, cât binecuvântări, aşa cum David a lăsat fiului său Solomon, de exemplu.
–    Frica ne poate determina să nu Îl recunoaştem sau mărturisi pe Hristos, aşa cum au făcut-o părinţii orbului; frica lor a fost de a nu fi daţi afară din sinagogă de către fariseii ce Îl urau pe Hristos.
Să ne eliberăm de frici, deoarece toată viaţa noastră este în mâinile lui Dumnezeu!
–    Să citim textele sfinte pentru a avea argumentele necesare susţinerii credinţei şi Dumnezeului nostru ,aşa cum a făcut-o orbul atunci când I-a luat apărarea lui Iisus Hristos: „Tocmai în aceasta stă minunea: că voi (fariseii, n.n.) nu ştiţi de unde este, şi El  mi-a deschis ochii./ Şi noi ştim că Dumnezeu nu îi ascultă pe păcătoşi; dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă.” (Ioan 9, 30-31);
–    Să ne rugăm şi să nădăjduim că Dumnezeu ne va deschide ochii şi nouă, orbilor, pentru a-L cunoaşte în toată creaţia sa, văzută şi nevăzută, şi a-L mărturisi precum cel vindecat despre care vorbeşte evanghelia: „Cred, Doamne. Şi s-a închinat Lui.” (Ioan 9, 38)
„Şi toată viaţa noastră, lui Hristos Dumnezeu să o dăm”.
Amin.

 

11109669_920628624665218_6449538751004968377_n

…facă-Se voia Ta!

“Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti.” (Matei 26, 39)

 

Sursa foto: Arhiva Personală

Manastirea din Mica Galilee

Manastirea din Mica Galilee, locul primelor doua aparitii ale Mantuitorului Iisus Hristos dupa Inviere. Aici se afla mormintele Patriarhilor Ierusalimului, cei care au tinut Sfanta Lumina in propriile palme!

Accept să fiu omorâtă!

În această săptămână, noi, creştinii, ne aflăm încă sub impactul marii sărbători care tocmai a trecut: Bunavestire.

Multe teme de meditaţie şi introspecţie ridică această senină sărbătoare care este considerată începutul mântuirii omenirii.

Credincioşii ştiu că Maica Domnului, pe atunci o fetişcană numită Miriam (Maria) primeşte de la Îngerul Gavriil vestea că va naşte un prunc (Luca 1, 26- 38) Acest lucru o tulbură tare pe tânăra fată întrucât nu putea înţelege cum ar fi posibil să se întâmple aşa ceva tocmai ei care nu cunoscuse intim niciun bărbat şi era logodită cu un bătrân (Iosif) care oricum nu se atinsese vreodată de ea.

Mare taină a rămas această concepţie divină! Dar dacă ştim că la Dumnezeu totul este cu putinţă, vă propunem să ne reîntoarcem atenţia asupra tinerei care primeşte vestea năucitoare.

Maria crescuse la templu chiar în Sfânta Sfintelor încât ştia foarte bine atât Legea lui Dumnezeu transmisă prin Moise şi prooroci, cât şi legile poporului din care făcea parte. La auzul cuvintelor îngerului (apariţie care în sine îi dă fiori), Maria conştientizează pe loc consecinţele a ceea ce urma să se întâmple. Într-o astfel de situaţie, am putea spune că avea două variante: ori îl refuza pe înger şi se jusitfica prin tinereţea ei şi dorinţa de „a-şi trăi viaţa”; ori, accepta ceea ce Dumnezeu a pregătit pentru ea, chiar dacă nu înţelegea motivul şi ştia că va fi omorâtă cu pietre de oamenii din comunitatea căreia îi aparţinea.

Da, pe atunci aceasta era pedeapsa la iudei pentru orice femeie care năştea un copil din flori: omorârea prin lapidare la marginea cetăţii. Prin urmare, atunci când acceptă să-L primească în pântece şi să-L nască pe Iisus, Fecioara Maria face o acceptare totală a voii lui Dumnezeu, cu riscul propriei vieţi!

Aceasta este Maica Domnului sau Noua Evă. Dacă Eva a păcătuit prin nerespectarea poruncii divine, Maica Domnului crede cuvintele mesagerului lui Dumnezeu şi oferă întregii umanităţi şansa ridicării din păcat şi a mântuirii: „Şi a zis Maria: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38)

Maica Domnului oferă şi şansa restaurării chipului divin în femeie şi a rolului ei major în comunitate.

Sărbătoarea Buneivestiri este enormă ca semnificaţie, dar şi ca invitaţie pentru noi toţi!

Căci bine ar fi să ne întrebăm zilele acestea: „Oare, fac eu ascultare de Dumnezeu?” Oare suntem noi copiii Maicii Domnului, aşa cum ne place să ne numim? Pentru că ştim că odraslele seamănă cu părinţii…

Maica Domnului ne oferă primul model de creştin prin ascultarea de Dumnezeu, bunătate, răbdare, milostenie, jertfă, pace interioară şi, mai ales, dragoste necondiţionată faţă de întreaga omenire.

Maica Domnului a ascultat de Dumnezeu toată viaţa sa: la Bunavestire, când şi-a văzut copilul nevinovat batjocorit, chinuit şi răstignit pe cruce asemenea unui tâlhar şi până la sfârşitul zilelor ei.

Îi deplângem pe cei care nu vor să înţeleagă şi să simtă în sufletul lor măreţia cu care Dumnezeu a investit această femeie pe care o numim Maica Domnului, ceea ce ne determină pe noi ortodocşii să o adorăm. Ne minunăm astăzi şi mereu de taina care rămâne ea şi ne întrebăm: cum a creat Dumnezeu de la începutul lumii o femeie din care să se nască?

Dragii noştri, să vorbim oamenilor despre Maica Domnului şi despre Vestea cea Bună pe care am primit-o, că eu, tu, noi toţi Îl avem ca Mântuitor pe Iisus Hristos.

Să le spunem cu dragoste celor care pribegesc sufleteşte prin deşertul acestei lumi şi caută tot felul de mantre miraculoase prin religii străine poporului român, că bunicii şi străbunicii lor au iubit-o, cinstit-o şi au ridicat rugăciuni la cea care ne oferă astăzi „mantra mantrelor”, cheie a mântuirii personale prin cuvintele: „Iată, roaba Domnului! Fie mie după cuvântul Domnului Dumnezeului meu!”

Amin.